Vești și povești răstălmăcite

Mult, cât un scutec neschimbat o zi întreagă de mult. Duminica trecută am condus juniorul proeuropean la trenul care îi era destinat să-l ducă la avionul care îi era menit să-l ducă până la aeroportul de unde îi era sortit să-l ducă un autocar în punctul de preluare de către gazde. Vorbesc despre acel proiect Erasmus amintit aici . Am găsit singurul loc de parcare fără plată și deja mă gândeam: hai că începe bine!  Toate bune și frumoase, inclusiv picăturile de ploaie, care cădeau cu grația unor balerine cu dureri de artrită. Vin elevii, coordonatorii, toată lumea prezentă, cu troller cățel, cu sandviș de purcel, purcedem prin pasajul groazei din gara Brașov către linia 2. Când mai aveam 2 trepte până la peron, ochii ne sunt inundați de o poluare luminoasă, iar urechile sunt covârșite de o bubuitură ca de tunet marca Sf. Ilie.  Veselie pe năsălie: tocmai se rupsese firul care alimenta calea ferată. Poftiți în vagoane, ne dă asigurări angajatul feroviar, se rezolvă cât ai zice ...

V-am mai zis că, de la o vârstă încoace, mi-am pierdut nu doar părul și o parte din auz (fiind înlocuit cu un țiuit despre care am scris aici ) ci și rușinea, temerea de a nu fi ridiculizat de cei din jur. Cum ar veni, nu îmi mai prea pasă ce crede lumea despre mine, pentru că eu nu trăiesc cu lumea, ci în bula mea, în colțul meu de internet (note to self: unde chiar am nevoie de încălzire în pardoseală, că cu așa circulație periferică proastă nu se mai poate la iarnă).  Asta nu înseamnă că nu las mereu loc de bună-ziua, chiar dacă unii nu-mi răspund, pentru că poartă căștile pe cap, pe trotuar, pe bicicletă. În același timp. Așa, mi-am luat iar oful de pe suflet, nu că ar păsa cuiva, dar măcar mă simt eu mai bine. Junii erau la aruncatul în țol, eu eram la duș. Voi nu știați până acum, dar  eu cânt sub duș, îmi place să cred că am voce, baia rezonează cu timbrul meu vocal și parcă chiar sună mai bine, mai ales dacă am urechile pline de spumă. Mă sparg în figuri, mai gesticule...

Sper că mintea nu îmi joacă feste de la vârsta asta, dar chiar nu cred că v-am povestit cum am ajuns (pentru a nu știu câta oară) pe la urgențele spitalului județean cu ocazia unei banale spălări de vase mano a mano. Eroina nu este nimeni altcineva decât mândrețea mea de soție, lumina albastră a ochilor mei obosiți în fața monitorului, îmblânzitoarea  de cuvinte beletristice. Sau "Șase, vine profa!", cum îi mai spun elevii. Țin foarte bine data exactă, pentru că 2 zile mai târziu m-am mutat cu tot cu biroul acasă  din motive de Coronavirus , și acasă am și rămas. Dar la ora la care m-a sunat ea, extrem de foarte panicată în voce, încă eram la muncă. Nici n-am apucat să răspund cu vocea-mi mieroasă: alou, că îmi taie macaroana: m-am tăiat la mână și nu se oprește sângerarea, nu știu ce să fac! Vino repede!  Am lăsat baltă și cu plăcere munca de birou, m-am urcat pe bidiviul meu Oxelo Town 3 pliabil și am galopat mai ceva ca Usain, astfel încât 12 minute mai târziu mi s-a o...

Ci și românii. Îmi amintesc cu drag, exceptând acest episod, de vizitele prin Austria și, implicit, prin Viena. Nu mai țin minte exact anul, pentru că am fost de mai multe ori prin țara asta minunată. Dar vă relatez întâmplarea, ca să vedeți de ce mă feresc de români prin străinătate și atunci când îmi aduc daruri.  La unul dintre restaurantele Centimeter, cunoscute pentru berea la metru, roaba de mâncare sau șnițelul format A3 ne-a luat comanda o româncă. Am întrebat din capul locului de gramajul porțiilor de coaste, să știm dacă alegem M, L sau XL, și dacă sunt pe grătar/grill, nu în cuptor sau prăjite. N-a durut-o gura să zică că sunt pe grill și bineînțeles că mi-a recomandat să iau porția cea mai mare, ca să mă satur. M-am săturat de nu vă închipuiți, până în gât mi-au ajuns. Cum altfel, a fost o mizerie de scăricică fiartă peste măsură, peste care era dat cu pensula un maglavais cu sos barbecue. Să mă scuzați, dar când e vorba de coaste, eu nu le suport decât la grătar, prema...

Nu cred că v-am spus vreodată pățania mea, dar acum, revenind în același loc unde am stat atunci (alternez cazările, pentru că, de multe ori, mă decid din scurt și găsesc apartamentele preferate ocupate), mi-am adus aminte ce am pățit. Scurt intro:  uneori, când ajung la băi, iau în bagaj și mașina de tuns. Doar uneori, în funcție de cum se nimerește sezonul de năpârlit. V-am împărtășit deja aici obiceiul meu de hairstylist amator, deci puteți da întâi un F5 cunoștințelor. Ei bine, era deja început de toamnă, dar soarele avea putere destulă să-i ardă la buzunar pe cei nepregătiți cu cremă de soare, veniți ca mine, la Gyulái Varfürdo, pentru tratament de suflet și de trup. Era sâmbătă dimineața, ce face Kronwurst înainte de micul dejun? Alergare? Doar dacă închide la cofetărie, eu nu alerg nici dacă uit să trag frână de mână și las mașina în rampă/pantă. Nu. Cât timp restul cârnaților doarme, mă tund rapid în baie și mă pregătesc pentru o nouă zi la scăldat. Și încep și tund eu voi...

Azi mi s-a întâmplat un lucru tare ciudat și mi-e că nu mai pot să dorm la noapte, atât de contrariat sunt. Ba chiar mi-e ușor frică, deși eu nu cred în vampiri și nici nu țin legătura cu singurii sugători din familie: rudele nevestei.  Se dă poza de mai jos cu o pernuță de scaun. Vestitul scaun Markus Sverigood by Ikea. Pe care își așează zilnic poponetzul subsemnatul  blowgger Maximus Grassus, deci e clar că s-a mai uzat și decolorat și materialul, luând urma bucuțelor mele voluminoase.  Un alt motiv pentru folosirea pernuței este pentru că am descoperit că focoasa mea nucleară  nu suportă altceva pufos sub ea, și așa am scăpat de găsitul ocupat al locului de parcare pentru fund ori de câte ori mă ridicam de la birou, ca să îmi bag nasul în oalele de pe foc precum și l-a băgat  Mona Muscă în rahatul poliției politice.  Cum ziceam, nimic neobișnuit până acum. Eram singur acasă, pisica dormea în altă cameră, în sufletul meu domnea o liniște și pace în stil...

Gândurile voastre de bine mi-au ajuns la suflet și am răcit ca o bouzouki. Am bifat încă de ieri simptomele maxim-progresiste: răgușeală (de la prea mult gelato, credeam eu), muci ingroșați cu amidon, tuse măgărească adusă tocmai de la Ierusalim și dureri de cap la pătrat.  Țin de asemenea să vă anunț că tocmai am strănutat atât de tare, că mi-a scăpat un vânt de primăvară cu parfum de cireș sălbatic. Momentan stau pe patul morții, cu păzitor felin la picioare, dar poate fac zeii iaurtului Olympus și Olynth un miracol și înviu în mai puțin de 3 zile. Dacă nu, see U on the other side!       

Permiteți să explic: "chills", as in "te ia tremuriciul", fără să fie frig (la propriu) sau friguri. De ce spun asta? Păi se dă următoarea situație: anii '90, iar regula anuală a familiei noastre era ca de la 1 iulie până pe 30 august să fim plecați la țară, deci timp de 2 luni, apartamentul de la oraș era administrat de către păianjeni. Ultimul lucru, înainte de ieșirea pe ușă: tata oprea apa, gazul și curentul. În fiecare vară, fără excepție.  Doar că în anul cu pricina, ai mei primiseră vreo 2 pachete de carne și oase pentru ciorbă de la un vițel rămas în fața abatorului cu poartă nouă și nu apucaseră să le gătească. Așa că au rămas în congelator și uitate au fost. Bănuiți încotro se îndreaptă povestirea, nu-i așa? Cum ziceam: tata a oprit gazul, apa și curentul (eu, dacă plec de acasă pentru mai mult de 2 zile, opresc și centrala termică, dar pe atunci nu prea aveam căldură în sistem centralizat). Uitând complet atât el, cât și mama, de carnea din congelator...

Continuarea aventurii începute aici , partea a II-a. Dentistul a avut dreptate, mi-a salvat pe moment un dinte, dar răul fusese deja produs. Până să ajung la data programată pentru extragerea restului avariat irefutabil, incisivul central stâng, hereinafter also called 21, a decis să părăsească din proprie inițiativă capul prost, luând primul mijloc de transport convenabil: o coajă de pâine. Pe care am înghițit-o cu tot cu restul de dinte. N-a fost ultima dată când am băgat în gură ceva fără să îmi dau seama, după cum am scris pe larg și pe îngust aici , dar măcar am economisit banii pe extracție. Totuși, măcar ai mei au sunat la cabinet și am fost trimis mai întâi la o radiografie, pentru ca dentistul cu lentile de corecție cu dioptrii cu multe plusuri să nu lucreze în orb. Vă spun de pe acum: nu știu ce fel de material a folosit omul ăla, dar știftul montat de el nu a fost deloc un știft, ci lucru trainic, cimentat beton, nu cu maglavaiz biodegradabil în salivă. A ținut 33 de fuc...

  Expozițiunea  Timpul a vrut să treacă într-o clipită și să mă treacă, totodată, în lumea celor drepți în sicriu. Eu am fost pe fază scurtă, dar am observat și am dat scam doamnei cu coasa.  Intriga  Era o zi de februarie frumoasă precum Clitemnestra: ninsese de vreo 15 cm și cine-a nins, n-a strâns, deci peste tot zăpadă amestecată cu zoaie, fleașcă pe carosabil, stații de autobuz curățate ca într-un  oraș   recunoscut pentru corbii care zboară cu verighete în plisc.  E u începător, ea second-hand, la al treilea proprietar. Dar cine conducea o mândrețe de Dacia Nova MY 1995 cu asigurare pe numele lui tata? Moi. (adică eu, pentru nevorbitori de French fries belgieni). Desfășurarea acțiunii  Cum mi se punea pata de găinaț de porumbel pe parbriz și capotă fix la aceeași oră, zi de zi, dar cu un offset de câte un cm, în funcție de cum stătea porumbelul pe creanga bradului sub care parcam, după o lună nu am mai răbdat și m-am dus la spălătorie. Fix î...

Cine râde-acum bengos? Bine, încă nu îmi ies din suturi de încântare, durerea este, totuși, acolo, gingia arată horror, parcă nu v-aș oferi satisfacția de a râde, după înfrângerea suferită aseară. Cine e microbist, a putut observa că ai noștri au fost Lost in Istanbul, eu, nemaifiind pasionat de fotbal, pot spune  cu punga de gheață pe gură c a am "primit un pumn" de la chirurg și am urmărit meciul fără punga de semințe tradițională. C um probabil unii dintre voi v-ați dat deja seama, dar ați fost lorzi și nu ați vrut să îmi bateți obrazul,  postarea asta  se referea, desigur, la mine, nu la un amic certat cu regulamentele de ordine interioară din baruri. Asta nu înseamnă că am scris  baliverne aici . Nu, tot noroc de un carmangier bun am avut și acolo. Așa sunt eu: când aud de dentist, strâng din dinți.   Să vă spun cum mi-am început viața stomatologică, la frageda vârstă de 12 ani, jucând  la loto și pierzându-mi 2 din 14 dinți? Vă spun, că de-acum, ...

Nu bătaia mea, desigur. De aia nici n-am știut, pentru că se pare că am leșinat după ce fratele meu drag mi-a aplicat un rever demn de o finală la Wimbledon cu jucăria mea de plastic favorită: o broască țestoasă cu o bilă dungată în interior. Și plasticul nu era bio, ca acum. Nu, nene, era gros, greu și dur.  Până pe la 14 ani, nu mi-a suflat o vorbuliță. A recunoscut senin ca o noapte geroasă, într-o seară, după ce l-am învins la tenis de masă pe masa din sufragerie. Prin abandon, deoarece mi-a fugit paleta din mână fix între ochi și mai că i s-a înfipt în frunte. Se pare că băuse multă brânzică din pastile de calciu, că nu i s-a crăpat țeasta. Ba chiar parcă i-a părut bine, pentru că mi-a zis chiorâș de durere, ca un proaspăt adult în vârstă de 18 ani: lasă, suntem chit.  Ce chit? Cum adică? Și mi-a povestit că îl enervam pentru că făceam zgomot cu broasca vieții când el voia să învețe pentru teză. Mda, așa se explică de ce mă durea creștetul capului după ce m-am trezit din ...

Dacă acum toată lumea s-a împăcat cu ideea că trăim într-o lume  nebună, nebună, nebună , să vă povestesc un alt lucru uimitor de adevărat.  Pe scurt: la ceva timp după ce am adus pe lume pe cale naturală un os de pește, vezi aici , mi-a fost încredințată din nou o sarcină: să am o aventură cu o legumă care mi-a căzut cu tronc în plasă și am crezut că e spălată suficient de bine. Se pare că nu.  Pe îndelete: n-a fost nevoie de analize ca să-mi dau seama că ceva crește în mine și că nu e un boț cu ochi, o bucată de humă. Grețurile matinale apăreau cu o precizie de ceas elvețian cu cuc, vărsăturile, așișderea. Încă nu apăruseră căpșunele românești, gustoase, stropite doar în Satu Mare, am luat grecești fără niciun gust, dar ochioase. Ca oricărei persoane însărcinate cu o misiune, mi-ar fi plăcut în combinație cu castraveți murați, dar aveau un gust oribil împreună. De-aia le și vomitam, mă gândeam eu.  Fac o paranteză, că podul din picioare nu îl mai pot face: Era prim...

Tocmai îmi luasem primul buletin. 14 ani bătuți cu mingea în curtea școlii, în parcare, la bara de covoare. În grilajele punctului termic. Unde găseam liber, mingea aia ovală, beșică, nu artex, era mereu bătută ca hoții de cai. Făcea echipă bună cu tenișii chinezești găuriți în talpă.  Mno, jucam Victorie în curtea școlii și mingea e respinsă peste gard, se oprește în lateralul blocului de garsoniere alăturat, pe unde se scotea gunoiul aruncat pe vremea aia la ghena embeduită în bloc.   Mă duc, recuperez beșica, fac un pas înapoi, nu apuc să mă întorc și în fața mea cade un morman de haine învelite într-un covor murdar. La nici jumate de metru. Mi-a sărit și sufletul, și mingea. Și bretonul. Mă uit în sus cu ochii mijiți, nu era nimeni pe bloc, iar balcoane pe partea aia nu erau. Vin și ceilalți copii, curioși, desfacem covorul ca pe cutiile cu ajutoare din Olanda (Țările de Jos, pentru cei mai tineri).  Descoperim cu stupoare, groază și șoc că mormanul de haine era,...

Citiți și luați aminte! Și nu faceți că mine!  Era vara campionatului mondial 1994, România tocmai învinsese Argentina la fotbal cu 3 la 2, iar eu am vrut să imortalizez momentul, scrijelind scorul final pe clădirea primăriei din satul bunicilor. 15 ani mai târziu, rezultatul încă se mai putea vedea pe tencuiala spălată de ploi.  Copil fiind, gloriile treierau, ce rămânea în urmă curios scotoceam. Și am găsit o rădașcă (pe Wikipedia), pe care m-am gândit să o sacrific pe altarul științei.  Auzisem eu de la alți copii mai mari că cică dacă pisezi coarnele de rădașcă și le bei cu apă, devii mai puternic în corn decât rinocerul. Se pare că medicina tradițională chinezească s-a născut la țară. Am beneficiat și de un bonus la prima rotire în palmă: acupunctură, că până am băgat-o într-o cutie de chibrituri m-a cam capsat. Captura fiind suficientă pentru ziua respectivă, m-am dus acasă, cu tașca mea conținând prețioasa comoară, ca să zdrobesc coarnele pe nicovala bunicului. Aca...

Ajung acasă seara târziu, după destrăbălare la un Brifcor. În scară, întuneric, cam ca de obicei. În mod normal, asta nu era neapărat o problemă, măcar nu vedeam șobolanii fojgăind pe la picioare, doar îi auzeam. Dau să chem liftul, se aprinde becul care îmi semnalizează că liftul e deja la parter, doar că, presupun eu, becul din lift e ars, cum se întâmpla des. Mno, trag de ușă, mi s-a părut mie că a agățat puțin, dar s-a deschis. Totuși, prevăzător, nu intru ca PSD în pilonul 2 de pensii, bâjbâi cu piciorul, simt podeaua și fac un pas. Nu a fost podeaua, pentru că am căzut ca un politician în sondaje. Să fi căzut în gol un metru. Noroc cu plasa de siguranță, mi-am zis în gând, în timp ce încercam să mă ridic.  Dar gravitația avea alte planuri pentru mine. Plasei ăleia gen ochiuri de Buzău nu i-a plăcut că am deranjat-o, și-a deschis gura și m-am dus iar la vale, în căutarea lui Gepetto. Noroc din nou. Unicul caz din lume când tutunul nu ucide, ci salvează vieți. S tratul de mucur...

Lillehammer. 1994. Tocmai începuse olimpiada de iarnă și mă uitam la toate sporturile mai ceva ca țacanii în gura lui Shelly. Ba mai și practicam bobul improvizat pe dealuri, din cutii de carton înfoliate. Din păcate, un individ plin de bravură auzise el de skeleton înainte ca proba să fie inclusă în mod oficial în olimpiadă și a vrut să încerce, s-a dat cu capul în față pe sanie, cu mâinile întinse pe lângă corp, a nimerit un dâmb în care i s-a înfipt sania și el s-a dus drept cu capul într-o bucată de cazemată. Fractură cervicală, comă și pomană. Măcar a nimerit ordinea corectă.   La vremea aia, eu eram un elev relativ silitor, dar nu pierdeam nicio ocazie de a pierde timpul. Adolescent, TV color, cablu tras de la vecini, decodor HBO. Eurosport!!! Much amaze! Eram în rai uno, due, tre. Făceam școală de după-masa și, în mod normal, îmi pregăteam conștiincios lecțiile timp de maximum 15 minute, apoi eram liber până spre prânz, cu castronul de popcorn în poală și cu ochii pe Xe...

După cum "probabil cu siguranță" știți, marele fizician Blaise Pascal, căruia îi datorăm primul suflat în jiclor camera de aer a anvelopei auto, la vreo 200 de ani după ce a răsuflat de tot, avea o vorbă: omul este o trestie cugetătoare. Cam așa l-am perceput și eu pe soldatul încă în termen (de valabilitate) care stătea la ușa cabinetului stomatologic și tremura ca trestia, gândindu-se dacă să bată la ușa. Infernului. Pe toc, cineva cu mult umor, presupun că un doctor invidios, lipise un citat din, cum altfel, Dante: "Abandonați orice speranță, voi, care intrați!"  Și cum tremura el așa, se deschide ușa și din cabinet răsună o voce mai agresivă ca Simona Halep în finala de la Wimbledon din 2019: următorul! Răcanul, suspect de politicos, mă invită pe mine, dar asistenta sesizează și mă oprește: el întâi, că e în permisie. Îi dau voie să își exercite permisiunea și aștept. Nu mult, în 30 de secunde se aude un răcnet, de mi s-a încrețit pelicula de film radiologic di...

Eu sunt de vină. Ca un om gospodar care vara își face spriț (notă rectificativă: beau alcool din an în paștele musulman) și iarna blog, n-am recunoscut simptomele la timp.  La început o fi fost doar o prelingere anticipată. Hâța-hâța, mașinuța, vezi că picură vulvuța. I had been warned. Am dat seen la stropii de apă de sub ea și am preferat să amestec tacticos aspartamul în cafeaua neagră, gândindu-mă că e de la scame. You know, așa cum eu am scame în buric, și la ele se pot strânge.  Strike 2: după un mic-dejun centrifrugal, zic să dau de mâncare pisicii. Eu nu fac asta mai niciodată, by the way. O strig: Puggy! Păghiuța! Peghilina! Fetitcha! De obicei, când ajung la fetitcha, îi văd pantalonii pufoși cum apar din neant, unduindu-se grațios. De data asta, nicio fetiță pe centură.  Sună interfonul. Cineeee-i? Poliția sau musafirii? Era o voce cunoscută, adminul, om mai în vârstă, deci nu prea de treabă, când era de măturat:  - Vecine, vecine, sunteți proști ...acasă?...

Se dovedește încă o dată că   mințile luminate gândesc la fel .  În aceeași zi în care Arhi a lansat competiția fără jenă în gradenă, eu aveam programat articolul de mai jos. A exciza, excizare dintr-o singură visare. Și mișcare.  Pe la ora două, două și ceva dormeam cu nevasta împreună  în pat , când am avut cel mai ciudat vis de tulburare a liniștii matrimoniale. Eram într-un fel de zootropolis și vine vulpea la mine, mirosind a alcool, pusă pe harță. Eu, necombativ de fire, m-am retras un pas în spate și mi-am calculat șansele de scăpare mai ceva ca femeia de serviciu pe coridorul proaspăt spălat.   Vulpea insistă, începe să danseze cu pași de Mayweather, pe fundal răsuna surd Maroon 5 "I've got the moves like Jagger", vulpea în două picioare se apropie amenințător de mine, și atunci eu: pac, o directă de stânga. Nevasta de lângă mine, drăgăstoasă ca întotdeauna: au, tâmpitule, m-ai lovit peste gât. După 2 secunde: prostule, mi-ai rupt alunița! Afară era...