Vești și povești răstălmăcite

Fraților întru Agnostos Theos, ieri am gustat eu pentru voi ceva oribil, ca să nu trebuiască voi să o faceți.  Pașii fără număr, fără număr (pentru că am dezinstalat aplicația de contorizare care tot dădea crash) m-au purtat până pe strada Republicii, pe o vreme perfectă pentru poze de influencerșeală. Dar și micuții cerșetori autentici de Budila ieșiseră la muncă ca  ciupercile după ploaie, viermuind printre terase în mod agasant.  Apropo, nu îmi dau seama de ce ai vrea să stai la o terasă fără umbrele, unde te arde atât soarele pe ceafă, cât și la buzunar meniul cu banala ceafă cu cartofi. Dar hei, cine sunt eu să fac ceva pe gustul oamenilor?  Să continuăm, că de-aia mă plătiți: pentru conținut original, de calitate.  Întâmplarea face ca cel mai tare ghid brașovean de turism să-și fi terminat turul pietonal și am dat nas în nas cu ea vizavi de teatru. Dramatic în gesturi, cum mi-e felul, am convins-o să se întoarcă din drum și să mă însoțească la o cafea....

(P) Postare plătită din părți 😁  Azi nu voi vorbi despre diete bioterraneene sau ceaiuri hantavirale, nici despre păsărelele absolvente ale școlii gimnaziale Comprest-BraiCata, care mă trezesc la 5 dimineața, în izbituri și croncăneli de pubele.  Și nici despre câte 10 mii de pași am făcut ieri în turul I până la Pietrele lui Solomon, anulate de returul spre casă.  De ce? Păi, inițial m-am ținut ferm pe poziții și am trecut de Gelatomania cu nasul îndreptat spre birourile tinerilor pensionari SRI, ca să nu simt mirosul de ciocolată picantă. Apoi, însă, branțurile cu gel m-au purtat la vale și, după câteva zeci de metri, grasul interior a cedat psihic și și-a îndulcit sufletul cu o înghețată de cireșe amare de la Casa del Gelato .  Vă zic, au fost cele mai satisfăcătoare limbi pe care le-am dat vreodată. Unui con de înghețată, la ce giumbușlucuri vă gândiți și voi?  Încă am aftertaste-ul dulce-amărui în palatul gâtului, în fund în fund. Data viitoare, efortul îm...

Nu știu dacă interesează pe careva, dar pe mine m-a interesat să văd dacă există schimbări la Brandeberg, față de vara trecută, când m-am simțit la fel de bine, pe banii nevestei. Vorba ceea: blogul cu trafic subțire cu cheltuială se întreține. :)  Cel mai mult mi-a plăcut că pisica casei nu a făcut nazuri la pâinea goală. Am vrut chiar să o iau acasă, ca să o învețe pe a noastră ce înseamnă să fii omnivor. A mâncat sărăcuța pâine simplă, apoi a dat semne că ar vrea și ceva proteină, așa că mi s-a făcut milă de un liviu zgârciu nimerit cu totul și cu totul accidental în gulaș, pe care l-am răcorit în mod intermediar, zvârlindu-l în aer, cu boltă. Pe Liviu, nu pe gulașu. Mi-a mulțumit, lăsându-și blana pe piciorul drept, drept mulțumire. Nici nu a apucat bine pisica să ronțăie zgârciul, că bucătarul i-a și făcut felul felului doi. La banii mei, mi-am permis două șnițele la două farfurii și un pahar de bere împărțit din două guri. Brandeberg a rimat foarte bine cu Carlsberg 0% (sigur...

Dacă parfumierii adevărați recunosc de la o poștă câți bărbați au intrat înaintea lor în incinta unui lupanar și câți au ieșit după 3 minute, cunoscătorii gurmanzi recunosc de la 2 străzi distanță unde se gătește un ciolan de porc. Eu nu sunt parfumier, ca să nu avem discuții ulterioare.  Și am mai spus, cred și pe aici, că sunt un mare amator de burger. De vită. Și de coaste. Știu, e de porc. Dar, dacă îmi ajunge la urechi un local în care ciolanul este pus la loc de cinste, atunci fac pe dracul în patru (eu, soția și cei doi copii) și mă duc să mă conving. Noroc cu inundarea salinei Praid, altfel nu aș fi găsit loc, pentru că, ori de câte ori mă abăteam din drumul spre Sovata, era mereu plin.  Aici . La Sebelin.  De data asta, soarta mi-a surâs și am găsit o masă, așa că am comandat ciolanul casei de un kilogram și cinci sute de grame, fără să stau pe gânduri. Când un bărbat adevărat știe ce vrea, își ia, nu bate apropouri la nevastă. Cu excepția Vasluiului.  Când ...

E plin de condimente,  bine c-am luat  Billeclar .  Un lucru vă și mi-este clar: sunt un terorist culinar.  Ador exploziile de arome și mirosuri puternice, iar mâncarea indiană/pakistaneză/bengaleză/srilankeză o depășește în topul preferințelor mele papilo-gustative pe cea asiatică (sic). Poa' să măcăne cât vrea rața vietnameză din  mititelul Hanoi , tot pe locul 2 rămâne. Mă repet, pentru a suta de kilograme. Vizitele mele la restaurantele recomandate nu sunt sponsorizate, textele reprezintă pur și simplu recenziile mele pozitive. Când e de lăudat, cu drag. Când e să am motiv de reclamagiu, le fac reclamă negativă. Cu plăcere! Și-nc-o bere.

  În coaste, mai exact. Și sub coaste nu m-a înțepat nimic, că nu m-am atins de sosul cu maioneză. Ăla nu-mi place, e prea gras și there can be only one at the table. Ce poate fi mai frumos decât să urc o scăricică cu degetele pline de grăsime și miros de fum până în oase? O finală de Australian Open, unde favoritul meu a jucat magistral împotriva înfumuratului de Nole, căruia îi presimt o retragere pe motive medicale nevacciniste. Sper să aibă efect imprecația: înmuia-i-s-ar picioarele ca orezul sârbesc! Dar să revenim la coastele noastre. Sunt un om simplu, o creatură a obiceiurilor și a rutinei. Obiceiurile mele lunare îmi poartă mereu pașii spre parcare, unde mă sui la volan și conduc pe DN 1Aaaah până dincolo de Săcele via Gârcini Residence, ca apoi să fac popas în inima pădurii de doamne cu fuste foioase și domni strângători de lemne împrumutate pe termen scurt, la Brădet/Ionescu, restaurantul cu cele mai bune coaste ever gustate de mine. Și cred că știu ce vorbesc, din momen...