Cum am câștigat un concurs fără să particip
Clasa a III-a. Să ridice mâna sus câți își mai aduc aminte ce făceau în clasa a III-a. Nici eu nu pot spune că mai rețin prea multe, în afară de tablourile cuplului dictatorial de deasupra tablei și de harta României, pictată pe peretele din spate al clasei, străjuită de o parte și de alta de fondatorii "gay" ai neamului nostru, Decebal și Traian. Despre care se învăța abia în clasa a IV-a, dar cine se mai împiedică de detalii?
Eu. Eu nu pot să trec cu vederea că, așa cum mi-a spus tata, profesor de istorie la vremea respectivă și totodată director al instituției de învățământ cu pricina, eu, elev în clasa a III-a, am câștigat un aparat de radio portabil, mic și roșu, de care nu m-am putut despărți ani la rând. Chipurile la o competiție interșcolară la care fusesem înscris din oficiu, și pe care o câștigasem fără să am habar, fără să fi participat sau să fi răspuns la vreo întrebare.
Cum sună asta acum, când recitesc rândurile? Sună cam de cacao, ca aia olandeză instant, care se topea în gură. Știți voi, primită de la ajutoare.
Cert e că am iubit atât de mult aparatul ăla, numai eu știu câte baterii 777 am consumat, ascultând cu urechea lipită, până când ultima distorsiune era înlocuită de un păcănit repetat, apoi de o palmă peste cap de la frate-mio. E mort, bă, tu nu auzi? Îmi spunea el, cu iubire frățească. Nici asta nu am uitat.
Sfârșitul epocii radiofonice portabile a venit nemilos. Din neatenție, sunt aproape sigur că din neatenție, același frate bumped into me și am scăpat radioul pe ciment, de s-a făcut țăndări, într-o jelanie de microfonie prelungită. Am plâns mai tare ca la moartea lui Sărmăluță, hamsterul despre care cred că am mai amintit.
Radioul meu nu era identic cu cel găsit prin arhivele online ale site-ului alamy.com, dar semăna mult. Asta doar ca să vă faceți o idee.
Perioada de doliu a luat sfârșit la vârsta de 14 ani, când am primit un cadou neașteptat, care mi-a fost companion până în anul I de facultate: un radiocasetofon "autentic" japonez, marca FUTAKI. Dar despre el, poate cu altă ocazie, pentru că ficățeii ăia de pui nu se prăjesc singuri în făina cernută a amintirilor.
Ai-ai-ai... Ce făceam în clasa a III-a? Pășeam pe vârfuri încă de-atunci, fiindcă mi-erau călcâiele aprinse după colega I.G. Și-au tot fost aprinse bine de tot până prin clasa a VII-a. Am sfârșit prin a-i cere prietenia prin clasa a V-a, dar a fost un pic mai dubios decât povestea ta :)).
RăspundețiȘtergereȘi deși am copilărit majoritatea copilăriei după 90, prin provincie diferențele nu s-au văzut decât pentru unii.
Așa se face că știu bine mersi celebrul radio difuzor din anii 50, neironic o bijuterie: Difuzor Radioficare. Nu se instalează în locuri umede sau prea calde. Sau ceva de genul scria pe spate. La țară ai mei îl instalaseră sub șopron, deci era și umed, și prea cald, și prea rece. În Sudul țării a fost mereu cam de toate până să fie termometrul un instrument politic.
Enfin, asta n-a împiedicat acel radio difuzor să meargă până când s-au mermelit frecvențele și la mermelit și pe el vremea. Acum e pentru mine o bucată de mitologie cum e pentru tine ăsta roșu.
O altă bucată de mitologie este un Mamaia 3 - 10 tranzistoare, 4 game. Cred că încă merge, atâta doar că rotița e cam belalie și nu mai face contact. Cum e printre puținele lucruri rămase de la bătrânul meu - ăsta și vreo 4000 de tomuri tescuite pe-un perete - l-am luat cu mine. Am găsit un dude care repară radiouri, sunt cumva înclinat să-l reabilitez, dar pe bune.
Șoproanele, însă, văd că sunt o altă relicvă persistentă. Am postulat că, după că a ieșit deasupra necazului și a mai făcut și ceva cheag pe deasupra, românul e sortit să se-ntoarcă, atunci când timpul îi prisosește în chiar locurile din care nu demult a plecat: eternele șoproane sub care curățau porumbul și băteau turta de floarea soarelui. Și, fiindcă unde e cerere e și ofertă, pe Decebal și Unirii s-a umplut de șoproane. Șoproane moderne, șoproane spațioase, șoproane languroase gâtuiesc trotuarul oricum inutil și găzduiesc rumâni ce nu mai curăță porumb, ci portofele, nu mai bat turta, ci bat apa-n piuă. Și, la fel ca pe vremuri, cu un difuzor care să ție de urât.
Retrași în casă, aveam la dispoziție un Traviata - din acela cu pick-up și câteva discuri cu care să ne umplem serile de vară. Stăteam destul de mult pe la țară când eram mici. Mai apoi am avut bani și de casetofon, da, din alea cu luminițe.
Da' știu că ai alunecat bine de tot pe panta amintirilor. Da, măi, Ursula Vițică, cine-ar fi crezut că fata asta îmi va fi muză pentru blog...Am prins și eu difuzor în casa bunicilor de la țară, dar firul era deja copt și nu mai făceau contact lițele. Vai, ce uram depănușarea aia, aveam palmele numai răni. Aprop de pickup: fază tare, auzită din vecini: un tânăr de 19 ani, elev de-a XII-a, tocmai a primit cadou de la bunică-sa un pickup chinezesc și se plângea lu ta-su că un disc cu 6 melodii costă 120 lei, juma de alocație. Măcar audiofilia cuprinde iar România!
RăspundețiȘtergerePantă? Mai degrabă nor asemănător celor de mirodenie în care se lăfăia ghilda navigatorilor. Eu zic că 120 lei pe un vinil este gheșeft. Oricum daca-și pune problema să dizolve alocația pe finețuri din astea și nu pe paceaure de lux, atunci se cheamă că e bine oricum ai da-o.
Ștergere